„În dreptul formelor de conduită socială adoptate de scriitor, trebuie să trecem și dezavuarea unei așa-zise modernități, e adevărat, pe alocuri cam discordantă. Lui i se pare că, cel puțin în planul vieții spirituale, toate s-au degradat. Oare ar putea fi asta o variantă de paseism? Și da, și nu. Credem, mai degrabă, că e vorba de o angoasă metafizică, generată de presimțirea neantului: «Orice om care începe să gândească ajunge în conflict cu mentalitatea promiscuă și mercantilă a modernității» (p. 17). Nu sunt deloc puține cazurile când, în meditațiile sale, Daniel Hoblea stigmatizează «atmosfera sepulcrală a modernității, «aerul» ei cadaveric» (p. 57) de pe pozițiile moralistului. Atunci se mai întâmplă să-i întindă o mână câte un magistru venerat: «Țuțea avea dreptate punând pe seama orgoliului denumirea științifică Homo sapiens sapiens, căreia i s-ar potrivi mult mai bine cea de Homo stultus stultus!» (p. 20). Într-un loc, trimițând la Diogene Cinicul, veștejește toate convențiile sociale contemporane, iar mizantropia i se desfășoară pe o spirală ascendentă. Unele, rare, fragmente par însemnări de jurnal intim; aici, reflecția și introspecția coboară cel mai adânc, arătând că subiectul posedă anumite adevăruri, aidoma cu înțelepții: «Am de gând să renunț la tot ce nu mă interesează, așa cum, încetând să fiu copil sau adolescent, m-am eliberat de «idolii» acelor perioade. Observ, de fiecare dată cu tristețe, cum se tot adună balast în jurul meu și în mine. Dar, cu mila Domnului, voi scăpa de tot ce mă îngreunează, de tot ce mă face să bat, spiritualicește vorbind, pasul pe loc» (p. 20). (…) Fiind o carte care provoacă răni, cu o expresie cioraniană, Zigzaguri nu e nicidecum o anexă a celei precedente, Gâlceava himerelor, ci un pandant, perechea ei simetrică” (Viorel Mureșan).