„Un tablou al universului interior și exterior, dominat de semne – litere, cifre, zboruri, cântece și nu numai –, cu accente confesive puternice, cu numeroase amprente ale lucidității, cerebralității, în care se simt reverberații ale volumelor anterioare reușește să alcătuiască Ioan Pop. Ca să conchidem, valorificând primul și ultimul titlu din volum, am putea afirma că Ioan Pop murmură, de-a lungul celor 67 de poeme, un autentic Cântec trist, motivat de un fior-îndemn, ce poate fi rostit, ca un jurământ de credință, deopotrivă de creator și de cititor: Să nu uiți cartea.” Carmen Ardelean