Ţie mă adresez tinere, ţie căruia glodul acestei lumi nu ţi-a înăbuşit încă sufletul. Dintr-o mare durere o fac şi dintr-o mare speranţă. Nu-ţi voi da sfaturi ipocrite, ci te voi mustra, căci o mare tristeţe m-a cuprins văzându-te cum trăieşti. Unde-ţi este patima după desăvârşire, unde însetarea după Adevăr? Ce duh te învârtoşează, de-ţi laşi năpădite mintea şi inima cu nimicuri? Căci ce altceva decât nimicuri sunt toate ale lumii acesteia? Tu nu vezi că morţii ce roiesc în jurul tău ronţăie de dimineaţa până seara deşertăciuni? Doar nu vrei să-ngroşi şi tu rândurile celor ce le merge vorbă că trăiesc, dar sunt morţi? Vei fi înţeles şi tu, frate, că adevărata moarte nu este cea a trupului, ci aceea a sufletului. Căci altfel n-am putea înţelege de ce faţă de un Platon, de exemplu, orice om politic sau de afaceri în viaţă, face figură de cadavru ambulant! Asta pentru că viaţa nu este simplu metabolism, oricât de complex ar fi acesta, decât într-o accepţiune reducţionistă şi grosieră. Ea este taină de dincolo de lume, dar de la Dumnezeu şi nu poate fi decât veşnică! Nu cunosc, frate, expresie mai absurdă decât aceasta: „a încetat din viaţă”. Cine se simte viu cu adevărat ştie că moartea este minciună, deci nu este! (Daniel Hoblea, din „Scrisoare către frate”)