O poezie adâncită în sine, hrănită din propria materie dezolată, înălbăstrită de geamăt și de apăsare existențială vine să o alăture pe Alice Valeria Micu șirului de voci lirice surpate în propriile refracții existențiale. În mod paradoxal însă, această punere în versuri a tristeților, angoaselor și durerilor personale nu se sublimează în strofe eterice, alegându-se calea – mai fidelă modului de a fi al autoarei – unei anumite vehemențe retorice, a unei articulări care nu dă înapoi nici din fața exceselor (a țipătului, deci), nici din dreptul verticalității acute a onoarei și demnității. Cearta lui Alice cu lumea aduce o nouă pată sângerie în literatura română a zilei. (Ovidiu Pecican)