„Firul narativ al confesiunilor e potrivit cu o tentă evidentă de suspans, căci abia spre final aflăm de ce a fost arestat Sorin și cum și cînd a fost arestat (una din scenele cele mai pregnante dintre cele povestite de Sorin). Pînă spre acest punct inițial al peripețiilor, confesiunile parcurg «momente dramatice pe care le-a trăit acolo», cum îi spunea el la acea temniță a ororii, dar și clipe senine ale copilăriei alături de părinți și de frații lui. E ca și cum confesiunile ar fi fost aranjate în racursiu printr-un montaj de secvențe. O carte, pe scurt, scrisă din/cu pietate, menită să fie un omagiu adus celor care s-au sacrificat pentru un ideal și care și-au topit suferințele într-un ethos luminos.” (Al. Cistelecan)